Marina Almasan – despre vizita la centrele Affinity Life Care

Nu știu dacă vi se întâmplă vreodată să visați la nemurire. Sau să vă gândiți la moarte. Unii poate n-aveți timp de  așa ceva : viața e prea densă, prea plină, prea provocatoare pentru a lăsa loc unor filozofii care, până la urmă, nu ajută la nimic. Dar vine o vreme în care astfel de gânduri încep să vă dea târcoale. Nu mai există “merg la serviciu”, dispar “colegii de birou”, copiii sunt deja pe la casele lor (uneori risipiți prin lume), nepoții au acum bone, iar bunicii au devenit desueți. Unde mai pui că blestematul ăsta de timp, care zboară mai ceva ca un supersonic, ia cu el și-i duce “Dincolo”, treptat, pe prietenii voștri cei mai buni, pe vecinii de bloc, pe foștii colegi cu care vă mai întâlneați când și când, la o bere sau o cafea. Cercul “golului” din jur îsi sporește încet raza și deodată vă treziți singuri. Voi și…televizorul. Sau voi și, în cel mai fericit caz, câte o pisică blănoasă, care vă oblojește rana singurătății în schimbul unei străchini cu lapte. 

Doamne, cum să faci față învălmășelii de gânduri negre ce încep a-ți da târcoale? Timpul nu numai că nu-l poți da înapoi, dar nici măcar n-ai cum să-i pui piedică spre a-l ține pe loc sau a-i încetini mersul. Dimpotrivă chiar, pare că nebunul gonește și mai abitir și, deși nu-ți vine să te ții după el, îi simți răsuflarea în ceafă, împingandu-te spre locul de care nu scapă nimeni… 

…În România, ideea de “azil” aduce cel mai mult a sentință. Un copil care “și-a dat” părintele la azil,  este demn de oprobiul public. Un bătrân ajuns la azil este demn de mila tuturor. Parțial adevărat, dacă e să ținem cont de tradiția familiei la români, de mentalitățile noastre încremenite în timp, dar și de starea jalnică în care se află majoritatea unor astfel de așezăminte. Excepțiile sunt puține, însă dătătoare de speranțe. 

Am văzut, în drumurile mele prin lume, inclusiv azile de bătrâni. Cu mulți bătrâni și multe stele. Arătau ca niște hoteluri de lux, iar “turiștii” lor, aflați în călătoria fără întoarcere, aveau chipuri senine și fericite. În țările respective, a îmbătrâni într-un azil, bine îngrijit și integrat într-o familie de inși asemeni ție, face parte din normalitate. “-Ce este acest castel atât de frumos? Adăpostește cumva vreun muzeu?” – țin minte că l-am întrebat, cu ceva ani în urmă, pe ghidul meu din Luxemburg. “-Este un azil de bătrâni”- a venit răspunsul, așezându-mi pe chip un melanj de mirare și admirație…

    Ieri am avut ocazia să vizitez două centre de îngrijire a vârstnicilor ( din rațiuni ce țin de blocajele mentale ale românilor am să mă feresc să le numesc “azile”). Centrele AFFINITY au fost partenerii TVR in sezonul trecut al emisiunii “Rivalii” și le-am promis o vizită. Ocazia mi-a adus-o Mărțișorul : Asociatia Media 10 a configurat două “mărțișoare” artistice pentru cele câteva sute de pacienți a două din centrele rețelei. Dacă vârsta spectatorilor și problemele de locomoție ce-i țintuiau pe unii în scaunele rulante nu i-ar fi dat de gol, aș fi putut jura că mă aflu în niște hoteluri de lux. Nu e rost de descrieri : un hotel de lux, e un hotel de lux, cu toate atributele sale, cărora în acest caz li se adaugă și o puternică componentă afectivă. O armată de “părinți adoptivi” au grijă de bunicii care, din varii motive – singurătate, suferință sau cine știe ce alte resorturi intime – au ales acest mod de a-și finaliza marea Trecere.

     Dinspre scena improvizată, spre vârstnicii spectatori, au curs , preț de două ore, șuvoaie de iubire. Floarea Calotă, Cătălin Crișan, Alexandra Violin, Ștefania Rareș, grupul de copii “Fantezia” le-au înseninat bunicuțelor și bunicuților cea de-a doua zi a Mărțisorului. Între scurtele momente de prezentare, în care sentimentul care m-a dominat a fost acela că le vorbesc propriilor mei părinți, am studiat de pe margine chipurile celor veniți la spectacol ca la o mare sărbătoare. Ce dacă rochiile elegante, pantofii cu toc și costumele de altădată au cedat locul pijamalelor de finet, papucilor îmblăniți și halatelor de casă? Doamnele și-au dat, unele, cu,ceva ruj, unii domni si-au pus in sacou peste treningul de casă. …Am lăcrimat înlăuntrul meu, imaginându-mi cat de tineri, frumoși și plini de viață erau cei ce acum se adunaseră aici,  încărunțiți de timp, încovoiați de anii purtați în spate, acoperiți de ridurile pe care greutățile traversate le-au așezat pe chipul lor. “Nu scapă nimeni!” – auzeam o voce venită de undeva de sus, de sub cupola elegantului Centru din preajma Gării de Nord… Ascultând muzica, văzându-și pe scenă artiștii îndrăgiți ( unii dintre ei iubiți încă din tinerețe), bătrâneii au tresărit, chipurile li s-au luminat. Unii…au ieșit chiar la dans, ajutați de frumușelele si grijuliile asistente – cele care-i învăluie în fiecare zi cu grija lor, estompând, prin dragostea lor,  dorul acestora de copii, de jumătățile de viața care “au plecat” mai devreme, de prietenii care nu mai sunt sau nu mai pot…   …Copiii le oferă mărțișoare și ghiocei, iar eu surprind lacrimi în colțul ochilor câtorva bunicuțe. Se gândesc, oare, la propria copilărie, pierdută în negura timpului? Sau poate la cea a copiilor lor, risipiți acum prin lumea cea mare? Sau poate la nepoțeii care vin, la final de săptămână, cu mami și cu tati de mână, să petreacă timp cu “bunicii de la hotel”? 

… La final, câțiva spectatori îmi oferă scurte interviuri. Despre spectacol, despre viața lor de odinioară, despre cea de-acum. Povestim ca și cum ne-am cunoaște de-o viață ; sunt foști ingineri, profesoare, domnul acela a fost director in Radiodifuziunea Română, doamna de lângă el a fost medic, iat-o și pe văduva unuia dintre cei mai mari artiști ai României. Sunt bucuroși să stea la povești și îmi vorbesc despre cât de grea e singurătatea și cât de bine e să ai din nou o familie, atât de mare de data asta și cu care, iată, poți să redescoperi bucuria de a trăi. Povestim despre activitățile de grup, despre mâncarea de la cantină – “mai bună chiar decât cea de acasă!”, despre orele de kinetoterapie, despre programele vizionate la televizor, mult mai interesante de privit în grup, decât în singurătatea sufrageriei de acasă. Mi-au arătat fiecare prietenii făcuți aici, mi-au povestit despre ei, despre cum abia așteaptă să se desprimăvăreze, ca sa iasă împreună la plimbare în părculețul de lângă Centru. …Dacă i-am simțit triști? Probabil că în sufletul fiecăruia sta ascuns un ghem de tristețe și nostalgie, însă nu au arătat-o nicio clipă. “Există, da, în afara celor pe care i-ați văzut, și mulți alții suferinzi, imobilizați la pat, în camerele Centrului. Aceia nu au putut fi aduși la spectacol. Acolo situatia e mai grea, dar avem grijă de fiecare, ca și cum ar face parte din familia noastră. Eu nu mai am bunici, din păcate și îi privesc pe toți ca și cum ar fi bunicii mei!” – mi-a mărturisit D.I. , tânărul manager al Rețelei AFFINITY. 

…În zori, cand pornisem, împreună cu colegii mei de proiect spre locul primului spectacol, purtam un nod în gât și mă setasem pentru o zi încărcată de tristețe. Au reconfigurat-o nu numai minunații artiști pe care i-am ascultat, la rându-mi, cu atâta plăcere, dar și bucuria că am întâlnit, iată, într-o Românie în care grija fața de bătrâni e deficitară, un loc în care cuiva îi pasă de ei. Cu adevărat.

Articolul a apărut inițial pe https://femeide10.ro/